Au fost  realizate prisme de  mortar cu trei diferite materiale liante pe bază de ciment (cu sau fără adaos mineral), plus 30% filler de calcar. După 28 de zile de păstrare în apă, la temperatura camerei, aceste probe au fost  imersate  în soluţie de 2% sulfat de magneziu la temperaturi diferite (5⁰C, 20⁰C şi cicluri alternante  între 5⁰C şi 20⁰C pe o durată de un an. Evoluţia rezistenţelor  a fost măsurată la diferite termene. De asemenea, de la  suprafaţa prismelor au fost prelevate probe care au fost examinate prin difracţie de raze X (XRD) şi spectroscopie în infraroşu cu  transformata Fourier (FTIR). Rezultatele arată că influenţa temperaturii asupra rezistenţei mortarului la atacul sulfatic este în corelaţie cu compoziţia liantului. Expunerea mortarului pe bază de  ciment fără adaos la o  temperatură mai mare duce la o pierdere de rezistenţă mai rapidă.  Cimentul ca adaos are avantajul că o temperatură mai mare  favorizează  reacţia puzzolanică, iar deteriorarea generală a mortarului este mai redusă. După 1 an de expunere la soluţii sulfat de magneziu, formarea de thaumasit a fost verificată în mortare pe bază de ciment portland  atât la 5⁰C cât şi la 20⁰C. S-a ajuns la concluzia că formarea thaumasitului nu se limitează la structuri de temperatură joasă (mai puţin de 15 ℃).